Articole&Studii - Demonologie Creştină

Evaluare utilizator: / 1
Cel mai slabCel mai bun 

Sau despre cum îngerii şi regii popoarelor nu sunt scutiţi de pedeapsa divină

INTRODUCERE

Suntem obişnuiţi să ni imaginăm pe îngeri ca fiind nişte creaturi diafane, pline de lumină şi dragoste, mesagerii lui Dumnezeu şi protectorii oamenilor, plutind pe nori sau zburând prin văzduh, cântând la harpă şi sunând din trompete, durdulii zburători de un alb imaculat. Este un aspect şi merită reţinut. Dar asta nu e totul.

În scurtul studiu ce urmează vom proiecta o altă faţă a îngerilor, fără a le demigra statutul, căci evident nu acesta ne este interesul. Vom vedea că tocmai ceea ce iubesc, lumea aceasta şi pe oamenii ei le este slăbiciune şi neajuns pentru sacra spiritualitate pe care o poartă de la început.

Suntem deja obişnuiţi cu ideea că îngerii pot cădea, nu doar odată şi evident nu aceeaşi îngeri. Citind textele sacre constatăm că Dumnezeu a fost de mai multe ori dezamăgit de misiunile eşuate ale făpturilor spirituale înaripate, fapt care le-a atras de fiecare dată aspra pedeapsă. Vom vedea deci cum îngerii mânaţi de aceeaşi dorinţă de posesiune, şi deci ispitiţi de răul pur, se îndepărtează de la misiunea primită iniţial, aceea de a ne proteja, întorcându-se împotriva noastră, până într-acolo încât au ajuns să declanşeze conflicte între neamuri şi popoare, peste care erau puşi să le păzească.

Evident acţiunile lor nu rămân nepedepsite, ei şi regii care li s-au supus fiind judecaţi cu asprime de Creator.

1.

CHESTIUNI PRELIMINARII

Pentru a înţelege sensul versetelor din Isaia pe care intenţionăm să le analizăm, trebuie ca mai întâi să subliniem anumite aspecte care sunt legate de protecţia divină a omenirii prin intermediul îngerilor.

Tradiţia creştină afirmă antinomia dintre ispititorul din Grădina Edenului şi oameni. Este clar că nu avem de-a face cu un înger păzitor. În aceeaşi carte, Geneza, la doar câteva capitole depărtare de căderea protopărinţilor, întâlnim ispitirea veghetorilor sau a „fiilor lui Dumnezeu” de către diavol. Iată că pentru prima dată, după căderea oamenilor în păcat, rasei umane i se oferă protecţie cerească. Evident că putea să o primească şi în Grădina Edenului dar aceasta însemna alterararea, chiar şi nesemnificativă a liberului arbitru. Revenind, vom spune că veghetorii aveau în grijă un grup sau mai multe de oameni, puţin probabil organizaţi în sisteme sociale complexe. Este ceea ce am numit cândva pre-arhaism sau starea mitologică a umanităţii. După căderea veghetorilor, legarea lor, uciderea noii specii humanoide, uriaşii, prin potopul asupra omenirii cu consecinţe dezastruoase, specia umană s-a refăcut, iar momentul de „încurcare a limbilor” nu face altceva decât să o oblige la formarea primelor neamuri sau popoare ce se vor distinge prin istorie şi cultură proprie. Aceste neamuri sau popoare vor intra în grija altor veghetori, un fel de „îngeri păzitori”.  Trebuie făcută aici o diferenţiere între aceştia şi cei de care ştim astăzi.

Diferenţa constă în faptul că veghetorii aveau în grijă un neam prin însăşi regele acestuia. Astfel el sfătuia regele ca o supra-conştiinţă, un daimon divin. Nu ştim ca poporul de rând şi nici măcar cei de vază să fi avut înger păzitor. Cazul lui Iov este elocvent în acest sens, Satan tratând direct cu Dumnezeu soarta vinovatului sărman. Aceasta nu exclude lucrarea îngerilor, în cazul profeţilor spre exemplu, sau în alte cazuri excepţionale. Nu putem vedea în aceste situaţii statutul îngerului păzitor aşa cum îl cunoaştem în creştinism şi deci ne vom rezuma doar la a arăta că fiecare popor antic avea îngerul său păzitor care lucra în umanitate prin regele şi urmaşii acestuia la tron. Sistemul, deşi mai bine pus la punct decât al veghetorilor căzuţi mai înainte în ispită s-a dovedit a fi totuşi imperfect, căci şi pe aceşti îngeri dorinţa de putere şi jocul de-a „soldăţeii” cu specia umană nu i-a lăsat indiferenţi. Sub imboldul demonilor şi cu acordul îngerilor, popoarele şi-au adus unele asupra altora mari nenorociri, războiul fiind primul dintre ele. Avantajul totuşi al acestui sistem este acela de a nu fi pedepsită întreaga umanitate ca mai înainte prin potop, ci doar îngerii şi regii neamurilor necredincioase.

Rolul acestor îngeri este acela de a păstra legea lui Dumnezeu pe pământ şi anume pacea. Dacă nu o pot asigura, din indiferent ce motive, vor fi pedepsiţi alături de conducătorii popoarelor care au încălcat-o. Să nu credem în pedepsirea lor pe nedrept. Nu există aşa ceva. Nu, pentru că îngerii au puterea de a orienta spre bine regii prin gânduri bune şi dobândirea de înţelepciune. Din păcate, idolatria a fost modul dibaci prin care demonii i-au depărtat pe regi de buna cuviinţă. Acesta nu este însă subiectul studiului de faţă.

2.

TEXTUL DIN ISAIA XXIV, 21-22

Am ales patru variante, mai mult sau mai puţin diferite ale textului din Isaia XXIV, 21-22, pentru a evidenţia sensurile (până la urmă aceleaşi) ale celor arătate succint mai sus. Desigur mai sunt multe de spus, dar aceasta după ce vom lectura cele patru variante.

Varianta 1

„21.Şi în ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, şi pe pământ pe regii pământului.

22.Aceştia vor fi strânşi ca nişte captivi şi puşi într-o groapă, vor fi închişi în temniţă, şi după un număr mare de zile vor fi pedepsiţi” (Is. XXIV, 21-22)

(trad. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu trimiteri. Trinitarian Bible Society, London, 2003)

Varianta 2

„21.În ziua aceea, Iehova îşi va îndrepta atenţia spre armata înălţimii, din înălţime, şi spre regii pământului, de pe pământ.

22.Vor fi adunaţi aşa cum sunt adunaţi prizonierii în groapă şi vor fi închişi în temniţă. După multe zile li se va cere socoteală” (Is. XXIV, 21-22).

(trad. Sfintele Scripturi. Traducerea lumii noi. Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsilvania”, 2006)

Varianta 3

„21.Şi în ziua aceea, Iehova va pedepsi oştirea celor înălţaţi întru înălţime, Şi pre regii pământului de pe pământ;

22.Şi se vor aduna, Cum cum se adună încătuşaţii la groapă, Şi vor fi închişi la închisore; Şi zile multe vor fi pedepsiţi” (Is. XXIV, 21-22).

(trad. Biblia, Bucureşti, 1913)

Varianta 4

„21. Şi în ziua aceea Domnul va cerceta cu asprime, acolo sus, oştirea cea de sus şi pe pământ regii pământului.

22.Şi ca robii vor fi închişi într-o închisoare sub pământ şi după multe zile vor fi cercetaţi” (Is. XXIV, 21-22).

(trad. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988)

Comprimând, adaptând sau mai degrabă rezumând variantele de mai sus, textul rezultat ar arăta astfel:

În ziua aceea, YHWH îşi va îndrepta atenţia, va cerceta şi va pedepsi acolo sus, oştirea celor aflaţi întru înălţime, şi pe pământ, pe regii pământului. Toţi vor fi strânşi şi încătuşaţi ca nişte robi captivi la groapă şi vor fi închişi în temniţă sub pământ, iar după multe zile îşi vor primi pedeapsa.

3.

TÂLCUIREA NOASTRĂ LA

PROFEŢIA LUI ISAIA

Prin expresia: „în ziua aceea” nu trebuie să înţelegem sensul creştin al judecăţii universale produsă prin voinţă divină la finalul timpului şi al lumii materiale, deoarece ştim că aceea va fi patronată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe când aici îl avem ca Suprem Judecător pe însuşi YHWH Savaot. Este deci vorba de o judecată particulară a unui grup format din doi agenţi, unul spiritual (o adevărată oştire angelică) şi unul material (regii pământului). În ziua aceea deci va fi judecată o coaliţie, cel mai probabil îndreptată împotriva lui Israel sau a drepţilor lui YHWH.

Pe de altă parte, trebuie observat că într-o singură zi ambii agenţi (îngeri şi oameni) vor fi judecaţi rapid, căci faptele lor sunt evidente şi legaţi fiind, vor fi aruncaţi în groapă, o închisoare aflată sub pământ, de unde, peste mii de ani, atunci când Hristos va veni a doua oară triumfător pe pământ, vor fi pedepsiţi prin aruncarea lor în focul cel veşnic.

Următorul aspect care trebuie luat în considerare este acela care pune în discuţie oştirea cerească pedepsită. Textul pune în legătură această oştire cu regii pământului, ambii fiind judecaţi deodată de YHWH. Vom afirma deci că este vorba de vghetorii neamurilor (din care Israel este exclus), care, îngeri fiind, s-au întors împotriva celor drepţi, aceasta cu toate că neamurile sunt adesea folosite împotriva lui Israel cu rol pedepsitor pentru păcatele poporului ales. Dar în acest caz însă, nu-i aşa, ascultă voia lui Yahweh. Rolul îngerilor veghetori pleacă de la a veghea la bunul mers al relaţiilor dintre oameni şi ajunge până la diplomaţia dintre state unde regii au rolul vital. Cum fac veghetorii aceasta? Relativ simplu, prin influenţa benefică asupra regilor popoarelor care li se află în subordine. Un rege înţelept, care conduce armonios regatul său, este iubit de Dumnezeu şi ajutat de îngerul regatului său. El poate fi începătorul sau continuatorul  unei politici şi economii inteligente ce oferă prosperitate ţării sale. El se subordonează spiritual proporiului său înger, cel mai probabil singurul înger păzitor al tuturor sufletelor ce-i populează regatul. În mod normal, într-o stare de armonie nici nu e nevoie de mai mulţi. Nu este vorba deci de mai multe oştiri angelice, ci doar de una. Nu se specifică numărul, dar când vorbim de o armată cerească ştim că nu erau puţini. Desigur ne putem întreba la ce bun mii de îngeri când nu erau mii de regate. Istoric vorbind, ştim că erau cetăţi-stat care fiecare avea un rege. Atâta timp cât erau independente, regii cetăţilor erau protejaţi de proprii veghetori. În acest caz avem de-a face cu un dublu statut, acela de înger protector al regelui dar şi al cetăţii, o teorie la care nu s-a renunţat nici astăzi.

De fiecare dată când s-a ajuns la adorarea lor de rege şi populaţie, deci la deconspirarea îngerilor, prin vicleana uneltire a demonilor, îngerilor li s-a adus cult de adorare. Idolatria angelică le-a afectat multora starea şi statutul, demonii subtilizându-se acţiunii îngerilor prin semne şi minuni, obstrucţionând astfel orice acţiune a veghetorilor. Fie că au intrat în impasivitate faţă de rasa umană, nesolicitând sfat divin, fie că s-au dedat chiar ei adoraţiei oamenilor, intrând în jocul demonilor, mulţi dintre veghetorii neamurilor s-au depărtat de porunca divină. Odată îndepărtaţi, oamenii au fost priviţi de către îngeri nu în dragostea divină, ci goliţi de slavă, îngerii i-au văzut ca simple piese, sau „maimuţe de noroi”, cum le plăcea cumva să ne numească. În această situaţie, pacea a fost abandonată iar războiul a devenit iminent.

Idolatria nu este deci un act îndreptat împotriva lui Dumnezeu în mod direct, ci prima formă prin care forţele întunericului reuşesc să-i debranşeze pe îngeri de oameni şi implicit de rolul pacifist pe care de la început îl aveau. Idolatria nu a început altfel decât ca închinare la proprii îngeri şi de aici vanitatea şi căderea multora dintre ei. Arheologia a scos la iveală zeci de mii de astfel de idoli, fapt care ne întăreşte afirmaţiile. Acesta este începutul idolatriei, despre care Biserica nu ştie, căci teologii vorbesc de mijlocul şi sfârşitul ei care, ce-i drept, e cu totul şi cu totul altceva.

Această oştire de veghetori ai neamurilor nu trebuie confundată cu cei din Geneză VI, căci evident sunt alţi îngeri, de ranguri diferite (căci vorbim de oştire cu subalterni şi conducători). Despre aceştia din urmă am afirmat că au dat uitării sau mai degrabă s-au lepădat de porunca divină a păcii, prin coborârea la starea de idol, au provocat războaie între nemurile pământului, ajungându-se până într-acolo încât să creeze o coaliţie împotriva drepţilor lui YHWH, poporul Israel. Influenţa lor directă asupra regilor naţiunilor şi a conducătorilor şi unora dintre oştenii (vitejii) acestora este arătată de profetul Isaia prin pedeapsa comună pe care aceştia o primesc. Pentru Isaia nu există nici o îndoială că Îngerii Domnului şi nu zeii fără viaţă a oamenilor sunt vinovaţi de reaua înrâurire asupra regilor şi neamurilor pământului. Acolo unde îngerii refuză orice acţiune idolatră, dar nici nu fac nimic pentru a o eradica, zeii sunt animaţi de demoni ce se dau protectori ai cetăţii şi implicit ai locuitorilor acesteia. Unde îngerii au căzut ei înşişi în capcana idolatriei, apare o conlucrare-subordonare între demoni şi îngeri. Acest aspect nu poate să nu şocheze căci ne aşteptăm ca îngerii lui Dumnezeu (oştirea cerească) să ne protejeze şi nu să ne ridice pe unii împotriva celorlalţi. Nu trebuie să ne mire aceste aspecte, iar pentru a ne reaminti scenariul demonic vom recapitula căderile pe care îngerii le-au suferit de-a lungul timpului.

Prima este cea a lui Lucifer şi îngerii lui care au căzut odată cu el. Este cea mai enigmatică dintre toate, mai ales prin faptul că nu se ştie când s-a întâmplat, înainte sau după crearea lumii materiale. Ideile sunt aici foarte împărţite, tradiţia ortodoxă punctând căderea lui înainte de facerea lumii materiale.

A doua este cea a îngerilor veghetori care ispitiţi fiind de Lucifer, devenit Satan, se unesc cu fiicele oamenilor, acestea născând uriaşii, ale căror generaţii ulterioare ameninţau cu extincţia specia umană. O decizie de ultim moment a lui Dumnezeu aduce nimicirea majorităţii uriaşilor, dar şi a oamenilor, şi la închiderea veghetorilor sub pământ în deşertul Dudael, conform unui alt profet excepţional, Enoh.

În fine, a treia cădere este cea a îngerilor neamurilor, alţi veghetori care influenţându-i pe regii pământului duc război împotritva drepţilor. Din păcate profetul Isaia nu ne spune dacă oştirea cerească a veghetorilor a fost influenţată de acelaşi Satan, cu toate că nici nu-l putem scoate din ecuaţie prin simplul fapt că orice faptă împotriva lui YHWH îl are ce iniţiator pe singurul adversar al omenirii, Satan, ori şi aici, oamenii sunt vizaţi.

Avem de-a face nu cu una, nici două, ci cu trei căderi ale îngerilor (dacă nu or fi cumva mai multe) din înălţimile cereşti. Textul sacru spune legat de cea din urmă că YHWH îi va pedepsi pe îngeri în ceruri şi încă o dată, la finalul veacurilor. În ce constă această pedeapsă? În pierderea slavei celei cereşti, la fel cum i s-a întâmplat lui Satana, îngerilor săi deveniţi demoni precum şi mai târziu veghetorilor care au dus în ispită pe fiicele oamenilor. Nu ştim dacă Dumnezeu simte întru totul la fel ca oamenii şi se resimte în urma dezamăgirii produsă de trădare, dar cu siguranţă că pedeapsa pierderii slavei şi închiderii îngerilor cu muritorii, fie ei şi regi, nu este uşor de suportat de privitorii înaripaţi pierzători ai slavei divine. Luarea sau extragerea slavei îi coboară pe îngeri la un nivel aproape uman. Trupurile lor spirituale devin grosiere, vizibile şi fragile în faţa durerii aplicării pedepsei.

Mai mult decât atât, neamurile care au făcut parte din acest complot, chiar dacă vor supravieţui şi vor vorbi lumii de istoria şi cultura lor milenară, nu vor fi decât o palidă expresie a ceea ce au fost. Spre exemplu, ce a fost Babilonul şi ce este acum Irakul? Ce a fost Egiptul şi cum trăieşte el acum (economic şi cultural) doar din istoria-i milenară?

Morala întâmplării relatate de Isaia - deşi nu ne apropiem încă de final - este aceea că atunci când un neam se hotărăşte să aducă război asupra altui neam, îngerii care le veghează, nu sunt străini de soarta oamenilor, ci din contră, o produc, judecaţi fiind mai apoi de Dumnezeu pentru aceasta. Procesul nu este încheiat, el continuă, pare-se mai viu ca oricând. Să ne amintim de primul război mondial, de al doilea şi de cele purtate în Vietnam, Iugoslavia şi Golf. Evident exemplele pot continua. Isaia vrea şi reuşeşte să expună cât se poate de clar soarta unor astfel de armate de îngeri şi a regilor umani care le ascultă ordinele. De aceste genocide nu este vinovat Dumnezeu, ci îngerii şi regii popoarelor care au soarta acestora în mâini. Ţine de liberul arbitru şi de puterea manipulării să inoculezi unui neam că este mai presus decât altul şi să eradichezi orice istorie şi orice cultură, impunându-ţi valorile ca datum suprem. Nu putem să nu ne întristăm de fatiditatea unor astfel de situaţii. Nu trebuie să ne întrebăm unde este liberul arbitru al neamurilor? Şi nici unde este Dumnezeu când se întâmplă astfel de nenorociri. Dacă regii şi naţiunile lor se lasă influenţate de conducătorii lor rău sfătuitori, până la urmă, ce trist, sfinţii îngeri ai Atotştiitorului Dumnezeu vor avea până la urmă aceeaşi soartă ca cea prezisă de Isaia. Esenţial de subliniat aici este că oamenii trebuie să ştie că liberul arbitru pesonal nu este anulat, chiar dacă poate fi influenţat. Rugăciunea adresată direct lui Dumnezeu descoperă credinciosului mersul istoriei şi privindu-o omul să se protejeze împreună cu familia sa, căci până la urmă, nu-i aşa, singuri alegem pe cine să urmăm, chiar dacă ţara noastră s-ar afla într-un război de cotropire. Acesta este motivul pentru care nu sunt de acord, personal vorbind, cu trimiterea trupelor româneşti în ţări ca Afganistan sau Irak. Se pare că veghetorii poporului nostru s-au supus altor voi decât a celor divine, căci noi nu aducem pacea şi nici nu o menţinem. Singur Dumnezeu face aceasta şi ar fi minunat dacă am lăsa astfel de „afaceri” în mâinile Lui. Trebuie să facem distincţia şi aici mă voi opri, între manipulare şi îndoctrinare. Dacă prima este minciuna acceptată ca adevăr sau necesitate vitală, îndoctrinarea este deja credinţa în idealul manipulant, ba mai mult, este răspândirea acestuia între semeni, cu riscul de a produce martiri. Să aibă dreptate Sfântul Apostol Pavel atunci când spune: „Nu ştiţi oare că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor. VI, 3).

Groapa în care sunt aruncaţi îngerii şi regii lumii nu trebuie identificată cu Şeolul. Cel din urmă este locul în care cei buni şi cei mai puţin răi stau în aşteptarea zilei Domnului. Groapa este locul sau închisoarea de „maximă siguranţă” în care sunt reţinuţi cei cu desăvârşire răi, trădătorii şi slugile acestora, cei cărora nu li se poate acorda iertare din cauza răutăţii şi vicleniei, ce nu-i părăseşte niciodată. Nici nu ar putea fi iertaţi, căci s-ar face un act de nedreptate miliardelor de suflete ale căror trupuri au pierit, combătânt sau ca victime colaterale în milioanele de războiaie ori conflicte locale. Astfel de creaturi nu pot fi iertate, dovadă că la sfârşitul veacurilor vor avea aceeaşi soartă cu cea a Satanei şi a demonilor săi, şi anume aceea de a fi aruncaţi (lepădaţi) în iezerul de foc unde vor fi chinuite în veci.

Groapa este închisoarea lor, iar Isaia ne transmite imaginea unui loc adânc, care este la fel ca o construcţie ce are pereţi, tavan şi podea. Groapa este deci pentru profetul nostru un loc fizic, adânc situat sub pământ, care poate fi conceput ca o adâncitură sau un crater de mari dimensiuni, acoperit. Nu este în Şeol, şi nu ni se spune dacă este deasupra sau sub el.

Înlănţuiţi aici, îngerii lipsiţi de slavă şi regii lipsiţi de autoritatea lor regală, aşteaptă judecata finală ce se va petrece după un număr mare de zile. Nimic bun nu îi aşteaptă şi din acest motiv, aşa cum am spus mai sus, Isaia nu vorbeşte de speranţa acestora de a primi iertare. Răutatea lor s-a ridicat până la ceruri. În „groapă” locuiesc toţi cei care au pus în pericol omenirea în chip real şi ce e mai important, aici vin spre aşteptare veghetorii şi conducătorii acestei lumi care vor fi trăit cu mult după moartea lui Isaia şi chiar a noastră, cei de astăzi. Să nu uităm că spusele lui Isaia sunt expresia unei profeţii ce continuă să fie reală până la finalul veacurilor.

4.

ASPECTUL DEMONOLOGIC AL PROBLEMEI

Dincolo de aspectele legate de manipularea îngerilor de Satan, de apariţia şi dezvoltarea idolatriei şi de pedeapsa inevitabilă a acestora şi a supuşilor lor pământeni, demonologia mai ridică o problemă în discuţie şi anume aceea de a avea încredere în îngeri. Dacă de demoni ne ferim pentru că în mod natural ei ne doresc moartea, nu atât fizică cât cea sufletească, ce încredere să avem în cei care sunt de fapt puşi să ne păzească şi să ne îndrume şi, fără ştirea noastră ne manipulează liberul arbitru în scop demonic, ei deja fiind pierduţi în faţa graţiei divine.

Suntem obişnuiţi să îi privim pe îngeri ca pe nişte creaturi luminoase pline de iubire ce levitează împrejurul nostru şi ne insuflăcontinuu gânduri bune, veghindu-ne paşii şihotărârile pe întreg parcursul nostru pământesc. Mai mult, ne urmează la tronul judecăţii divine şi încearcă din răsputeri să ne dovedească nevinovăţia în faţa acuzaţiilor demonilor ce ne vor sufletul cu orice preţ. Dincolo de această prezentare, în care credem şi deci nu o suspectăm ca falsă, îngerii nu sunt imuabili. La rândul lor ei au liberul arbitru şi la fel ca noi, deşi cunosc şi simt indefinit mai mult decât ajungem noi vreodată să-L avem pe Dumnezeu, pot alege bine sau greşti. Rostul lor e acela de protecţie, dacă protecţia cade, suntem expuşi. Procesul de pierdere a protecţiei ţine de ingeniozitatea planurilor demonice, astfel că îngerii pot fi şi ei atraşi în capcane din care nu mai pot ieşi. Geşelile lor sunt de fiecare dată fatale căci ne implică în mod direct pe noi, oamenii. Şi credinţa lor e pusă la îndoială, şi insuflarea mândriei nu apare decât atunci când ea slăbeşte.

Îngerii nu simt trecerea timpului aşa cum o simţim noi, ca un ciclu al naşterii, vieţii şi morţii. Ei îl simpt ca generaţii după generaţii de oameni ce se nasc trăiesc şi mor într-o graduală cunaoştere a lui Dumnezeu. Timpul scurt de vieţuire a acestora nu lasă loc ce răgaz pentru îngerii care trebuie să-i îndrepte spre divin. În acelaşi timp, nici demonii nu ne slăbesc cu atacurile lor şi totul se derulează cu viteza unei clipe.

Îngerii se demoralizează, adică deznădăjduiesc. Deznădejdea este un păcat al sufletului şi nu al trupului. De aceea la fel o simţim şi noi ca şi ei. Naturile sufleteşti simt deznădejdea. Ea este energia demonică sau bucuria câştigului diabolic răsfrânt peste sufletele curate. Este o emanaţie a esenţei răului sau râsul acestuia. O singură stare o poate înlocui, şi aceea este credinţa în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu aduce slava divină peste aceste suflete şi astfel puterea se reface şi lupta se reia. Răul nu învinge decât atunci când deznădăjduieşti, abia atunci sufletul este pierdut. Milioanele de morţi din lagărele de concentrare asta trebuiau să producă, deznădejde. Cine şi-a păstrat nădejdea, chiar dacă a murit fizic şi-a centrat direcţia sufletului spre Dumnezeu.

Continuu deaspura noastră îngerii pot deznădăjdui. Când ajungi astfel valorile se schimbă, căci odată cu ea, această mireasmă aduce întregul conţinut al răului. Oamenii nu mai sunt văzuţi ca mai înainte, chip şi asemănare cu Dumnezeu, ci „maimuţe de noroi”, „containere” ce ţin în ele suflete slabe, deci nedemne de măreţia unei slujiri angelice. E momentul primirii complete a mândriei. Acceparea ei, ia locul slavei divnie schimbând iremediabil direcţia slujirii. Odată infectată natura sufletească ei vor ajunge să slujească celui pe care mai înainte l-au considerat duşman. Primesc o nouă revelaţie şi anume că sub imbold divin au luptat până acum împotriva fraţilor să îngeri care realizând egocentrismul divin l-au părăsit. Asimilează demonismul la modul complet, căindu-se că până atunci au slujit oamenilor, luptând împotriva fraţilor lor, supunându-se orbeşte unei voinţe străine lor. Ce sunt oamenii de trebuie ca ei fiinţe spirituale, net superioare să se dedice schimbului continuu de scutece a umanităţii, de la Adam până la a doua venire? Degradantă misiune.

Toate acestea se petrec într-o clipă. La ei căderea nu este graduală ca la noi, căci pe ei nu îi păzeşte nimeni dacă nu mai sunt în graţia lui Dumnezeu. Şi totuşi rămân la conducerea nemurilor. De ce? Justiţia divină îşi are propriile-i reguli care nu se schimbă în funcţie de pierderile angelice, ci doar în funcţie de pierderile umane. Nu este cazul ca acum să intrăm în astfel de amănunte, însăvom mai adăuga că atunci când pierderile umane ajung maximale, îngerii sunt prinşi şi judecaţi împreună cu conducătorii umani, aşa cum ne-a spus Isaia.

Apare un cult angelic, despre care am vorbit mai sus ca identificându-l cu începutul idolatriei, de la cea a zeilor personali la cei naţionali şi, mai mult decât atât, încearcă să impună prin intermediul cuceririlor armate sistemul viciat popoarelor a căror fiinţe angelice nu au fost încă viciate. Când toate naţiunile au pierdut îngerii păzitori, Dumnezeu a scos la iveală poporul evreu, conduşi de Mihail, arhanghelul, o altă specie angelică, căci cele inferioare erau uşor de viciat. Dumnezeu nu mai avea încredere în îngerii săi... Nu şi-a pierdut încrederea în noi, neamuri bulversate de crize fără număr, cu spatele poziţionaţi la adevăr. Războiul părea câştigat de Satana. Hristos însă ne-a repoziţionat, întorcându-ne cu faţa spre Calea, Adevărul şi Viaţa divină.

Am spus mai sus că de fiinţele demonice ne putem feri, protejaţi de îngeri. De îngeri nu, căci îi considerăm prietenii lui Dumnezeu şi mesajul lor, nu-i aşa, e mesaj divin. Din acest motiv, abia acum înţelegem de ce creştinismul sfinţilor părinţi ai pustiului ne îndruma să nu avem încredere nici măcar în îngeri, în nici unul din mesajele lor, chiar dacă aceştia nu sunt dintre cei căzuţi, că oricum, refuzându-i, deşi nu era cazul, Dumnezeu nu se va supăra pe noi, ci se va bucura pentru credinţa noastră în El. Aceasta nu se întâmpla din frica, întemeiată de altfel, de a nu-şi pierde slava divină prin înşelarea pe care chiar diavolul o producea, prin schimbarea sa în înger de lumină, ci din cunoaşterea acestor aspecte ascunse ale istoriei îngerilor despre care Biserica s-a hotărât a nu vorbi, care considera ca suficientă măsura de a minimaliza rolul îngerilor în istoria mântuirii umanităţii, la câteva apariţii şi mesaje de necontestat de la amvon sau în sălile de curs de mai târziu a seminariilor şi facultăţilor de teologie.

Îngerii sunt sfinţi nu ca un datum prin naşterea esenţei lor spirituale din Dumnezeu, ci prin menţinerea lor în El. Noi nu le cunoaştem starea esenţei lor, datorită spiritualităţii noastre de la slab spre jalnic şi din acest motiv orice apariţie angelică trebuie respinsă, căci nu oricine spune Doamne, Doamne, ajunge în Împărţia Cerurilor, spune chiar Iisus Hristos. Desigur, nu toţi îngerii sunt de partea Satanei, dar pentru că nu ne interesează natura lor mai mult decât orientarea noastră continuă spre Dumnezeu, se recomandă prudenţa, prin respingerea oricărei viziuni angelice. Dacă Dumnezeu are ceva să ne spună, să o facă personal, căci aşa facem şi noi când rostim rugăciunea domnească. De îngeri şi prezenţa lor ne putem lipsi, dar de Dumnezeu nu. Deşi afirmaţia aceasta poate suna ca definire extremistă a relaţiei noastre cu ei, excluzându-i forţat şi oarecum nedemn pe îngerii care s-au păstrat în sfinţenie, noi trebuie să căutăm ce este mai sugur pentru sufletul nostru, să avem grijă de liberul arbitru, pe care cel mai uşor, curios, nu ni-l manipulează diavolul, ci îngerul pe care-l considerăm păzitor. Nu putem dormi liniştiţi că îngerii veghează. Procesul maxim al maturizării spirituale a fiinţei umane este acela în care nu mai simte nevoia unui intermedia  spiritual (înger) sau uman (preot), ci propria-i fiinţă ajunsă la îndumnezeire aflată în trup „puţin mai prejos decât îngerii” şi totuşi judecători ai acestora, atunci când sufletul omului e desprins de trup, interacţionează direct cu Dumnezeu, la fel cum îngerii şi toţi sfinţii umanităţii au făcut-o la vremea lor. Starea de îndumnezeire a umanităţii e aşteptată la finalul veacurilor, când natura umană va fi transformată prin îndumnezeire. Până atunci însă demonologia ca de altfel şi teologia (cu toate că în cult întâlnim rugăciuni adresate îngerului păzitor) recomandă numai orientarea spre Dumnezeu, Întreit în Persoane, arătările angelice neintrând în preocuparea spirituală a dreptului credincios.

Petru Adrian Danciu

Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza