Articole&Studii - Demonologie românească

Evaluare utilizator: / 3
Cel mai slabCel mai bun 

IV.6. Sfântul Sisoe, fratele Avestiţei

Intersectându-se cu filonul demonologiei creştine, demonului Avestiţa trebuia să i se opună un sfânt, care să poată cu succes a i se opune prin calitatea sacră a trăirilor sufleteşti eficiente în formulele de exorcizare. Exista deja un oponent spiritual (creştin), Sfântul Arhanghel Mihail. Cu toate acestea se impunea un personaj uman din tagma sfinţilor părinţi care, chiar dacă „înger în trup” fiind, era în primul rând un om şi deci reprezenta cea mai clară dovadă a faptului că şi oamanitatea poate lupta împotriva demonilor şi chiar şi  împotrive celor trimişi direct de Satana sau scoşi prin puterea magiei din fundurile iadului.

Elementul de legătură sau de simpatie între legenda Avestiţei şi viaţa Sfântului Sisoe este o întâmplare îl face pe acesta să devină apărătorul copiilor care mor în condiţii misterioase, fapt care presupune în conştiinţa populară  intervenţia directă malefică a unui demon.

Pentru că în întreaga lume creştină exista deja credinţa în demonii care ucid copii, se impunea un exemplu de sfânt care să înlăture această crudă ameninţare. Fapta sfântului este esenţială în alegerea făcută cel mai probabil de feţele monahale, care-l prezintă creştinătăţii drept cel care poate vindeca copii atinşi de forţele malefice. Pentru noi este clar faptul că între Sfântul Sisoe şi demonul Avestiţa nu a existat niciodată vreo legătură, aceasta fiind impusă de către monahi, pe filieră slavă sau, de ce nu, grecească.

Pentru a oferi o perspectivă cât mai precisă în studiului nostru, vom prezenta în prima parte a acestului capitol aspecte din viaţa lui Sisoe, aşa cum sunt ele prezente în paterice şi proloage, ca mai apoi să putem observa cum imaginarul românesc şi-a pus amprenta prin punerea în practică a unei veritabile povestiri-exorcism. În această ultimă fază, rolul de exorcist al lui Sisoe este pe deplin expus, chiar dacă se uită sursa originală, care stă la baza alegerii acestui sfânt drept exorcist al demonilor ucigători de copii.

IV.6.1. Sfântul Sisoe

Probabil egiptean, căci nu i se cunosc originile, Sfântul Sisoe cel Mare (prăznuit pe 6 iulie), a fost trăitor sihastru în pustia Egiptului. Elev al lui Antonie cel Mare (prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 17 ianuarie)[1], îi va urma învăţătura şi va locui în peştera pe care acesta i-a lăsat-o ca moştenire.

Despre spiritualitatea lui vorbesc minunile sale. Cea care l-a facut pe Sisoe protectorul copiilor şi implicit duşmanul demonilor care ucid copii este minunea învierii unui copil. Iată ce ne spune textul proloagelor[2]:

„Un oarecare mirean, a mers, pentru binecuvântare la ava Sisoe, din muntele lui Antonie, având cu sine pe fiul său, un copil mic. Deci, s-a întâmplat[3] să se îmbolnăvească copilul[4], pe drum, şi a murit[5], dar tatăl lui nu s-a tulburat de aceasta, ci, cu credinţă, s-a dus cu cel mort la stareţ. Şi, intrând în chilie, la Cuviosul, s-a aruncat la picioarelel lui, împreună cu fiul cel mort, pe care l-a pus cu faţa în jos, ca şi cum ar fi cerut binecuvântare şi rugăciune. Şi, făcând stareţul rugăciune şi binecuvântându-i, a ieşit omul afară, lăsându-şi copilul să zacă mort, la picioarele stareţului. Iar stareţul, neştiind despre moartea copilului, ci, socotind că stă pentru rugăciune, i-a zis: „Scoală-te fiule, şi du-te de aici”. Şi, îndată, inviind, mortul s-a sculat şi a ieşit, pe urmele părintelui său. Şi omul, văzând pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareţ şi închinându-i-se, i-a mulţumit. Atunci, cunoscând stareţul învierea mortului, s-a mâhnit mult, că nu voia să aibă faima de făcător de minuni. Şi a poruncit acelui om, să nu spună nimănui, până la moartea sa, ceea ce se făcuse”[6].

Fig. 17 - Sfântul Sisoe

Cuviosul Sisoe a petrecut în pustiu timp de şaizeci de ani, iar înainte de a muri a avut viziunea mentorului său Antonie cel Mare, a prorocilor, sfinţilor apostoli, a îngerilor şi a însuşi Mântuitorului Iisus Hristos, care a venit să-i ridice sufletul la cer. În momentul în care şi-a dat sufletul, „s-au văzut nişte fulgere şi s-a umplut casa aceea de bună mireasmă”[7].

Sisoe reprezintă deci modelul ideal din punctul de vedere al tradiţiei creştin-ortodoxe ca răspuns la o secţiune din demonologia popoarelor, care punea atacul asupra copiilor pe seama fiinţelor maleefice.

IV.6.2. Sisoe şi Avestiţa

Este clar că atunci când vorbim despre esenţa spirituală a celor doi, nu facem altceva decât să prezentăm dualismul ca luptă dintre bine şi rău.

Sfântul Sisoe şi războiul spiritual pe care-l duce împotriva Samcei îşi are începutul, după unii cercetători, în legendele orientale[8], aceasta dacă ţinem cont de o interpretare istorico-religioasă. Eliade arată că Sisoe „este reprezentat în amulete ca un cavaler străpungând cu lancea o diavoliţă pe jumătate goală, despletită, care zace pe jos, sub picioarele calului”[9]. De asemenea, tot Eliade, observă apropierea dintre Sf. Sisoe (Sisinie) şi Sfântul Gheorghe, motiv iconografic atribuit de Strygowski influenţelor iraniene, cu toate că problema a rămas încă nelămurită. Motivul este general valabil, indiferent de reprezentările iconice, atunci când avem în vedere conlictul bine-rău.

Din punctul nostru de vedere, povestea vieţii Sfântului Sisoe se suprapune vechilor reprezentări ale luptei dintre bine şi rău, în care ultimul este învins de primul. Mai mult decât atât, se caută o notă personală, o relaţie între cele două principii, care cândva, surori fiind, se detaşează în urma unui puternic conflict de interese. În acest caz intervine imaginarul popular românesc care stabileşte o „legătură istorică concretă” între Sisoe şi Avestiţa. Astfel că în cele mai vechi variante ale legendei se arată că Sfântul Sisinie (Sisoe) nu era altcineva decât fratele viitoarei femei, ucigătoare de copii, devenită mai apoi – în viaţă sau după moarte – diavoliţă. Se crede că în momentul în care Sisoe i-a descoperit preocupările[10] şi-a ucis sora[11]. Un proverb abisinian chiar laudă virtuoasa faptă. Tot Eliade ne spune că în Sinaxarul etiopian, la ziua de 21 aprilie, când e sărbătorit Sfântul Sisinie, se spune lămurit cum acesta şi-a ucis sora.

Chiar dacă Sfântul şi diavoliţa sunt născuţi din aceeaşi mamă, ei devin la maturitatea vieţii lor, duşmani şi de aici un suspect dualism iranian. Uerzelia (Avestiţa) îşi găseşte preocuparea malefică în a ucide copii, iar Susnyos (Sisoe), întărit de Hristos, o străpunge cu suliţa de fiecare dată când i se iveşte această ocazie. Faptul că răul este lăsat să evolueze, dar învins în momentul maturităţii sale active, dovedeşte că niciodată nu este prea târziu de luptat împotriva lui atunci când este descoperit. Mai mult decât atât, el trebuie înlăturat cu toată hotărârea şi fără remuşcări, chiar dacă cel împotriva căruia te ridici este propria-ţi soră.

Acţiunea Avestiţei, ca vrăjitoare, este cu atât mai condamnabilă cu cât se ridică împotriva vieţii pe care ea însăşi trebuie să o dea, precum şi împotriva relaţiei de rudenie pe care o avea cu Sisoe. Nu ni se spune motivul pe care l-a avut Avestiţa când a încercat să ucidă copilul lui Sisoe, dar putem presupune doar că ea nu putea avea urmaşi şi din gelozie a căutat aceasta. Desigur noi nu putem decât să presupunem ce anume a dus la degradarea totală a unei relaţii de familie. Motivele, după părerea noastră, dacă sunt reale, sunt pur umane, răzbunarea lui Sisoe fiind îndreptăţită pentru acele timpuri.

Textul ne dă de înţeles că Avestiţa nu a ameninţat pruncul lui Siosoe, ci chiar a acţionat în sens maleefic (adică prin vrăji) asupra copilului (despre a cărui vârstă nu ni se spune nimic). Cert este că acţiunea malefică a avut succes, copilul murind. De aceea, ne referim la maturitatea principiului răului, căci acesta nu doar gândeşte / plănuieşte, ci şi aplică în practică ceea ce şi-a propus, cu rezultate de necontestat.

Legenda nu ne spune că Sisoe şi-ar fi înviat copilul, aşa cum s-a întâmplat în textul creştin mai sus amintit, în care învie copilul unui credincios, neştiind că este mort. Sisoe nu îşi învie copilul, dar află cine l-a ucis. Pentru că este o persoană religioasă nu este greu să ne imaginăm că un înger sau chiar Dumnezeu să-i fi descoperit cine anume este actantul acestei monstruoase crime. Ceea ce dorim să punem în relief nu este faptul că există o luptă între principiul masculin şi cel feminin, ci dorim să arătăm că cele mai puternice vrăji sunt acelea pe care cei de un sânge cu tine (neamurile şi fraţii) ţi le pot face.

Cu alte cuvinte, Avestiţa singură sau ajutată, este vrăjitoare, iar, conform principiilor biblice, vrăjitorii nu pot fi lăsaţi să trăiască. Din acest motiv, dar mai ales pentru că era sora sa, Sisoe, creştin fiind, cere dreptul la răzbunare pe care îl primeşte. Îşi ucide sora cu o suliţă, faptă care nu i se consideră ca păcat, deoarece elimină un rău extrem.

Din punctul de vedere al demonologiei vremii, acţiunea lui Sisoe este perfect îndreptăţită şi mai mult decât atât, putea fi considerată chiar o misiune sacră, protejată şi încurajată de către divinitate.

Sisoe este un personaj real, la fel şi viaţa sa. Nu suntem siguri, dar sinaxarul şi patericul ne prezintă două etape din viaţa unui singur om. Cu alte cuvinte, înainte de a fi călugăr, Sisoe era un simplu om, creştin practicant, care avea un copil (nu se ştie dacă era sau nu căsătorit) şi o soră. Aceasta îi ucide copilul, el află mulţumită descoperirii divine. Drept răzbunare i se permite să-şi ucidă sora şi, acum urmează partea din pateric, nemaiavând pentru ce anume să rămână în lume, se retrage în pustiu. Rămâne necunoscut până într-o zi când un om vine la el împreună cu copilul său pentru a primi binecuvântare. Neştiind că fiul omului murise pe drum, probabil tot din cauza unor acţiuni magice, Sisoe săvârşeşte o minune şi îl învie. Astfel, prin învierea copilului acelui om, îşi învie simbolic propriul fiu. Aceasta se constituie într-o adevărată misiune a continuării luptei spirituale şi fizice împotriva răului numit „Avestiţa”, oriunde acesta va fi întâlnit.

Noi credem că această „înlocuire” s-a efectuat sub presiunea credinţei creştine, care nu acceptă ca binele şi răul să deţină aceeaşi sursă. Mai mult decât atât, preceptele creştine interzic răzbunarea. Cum ar putea deci Sisoe să vrea răzbunarea fiului mort prin uciderea propriei surori. Pe de altă parte, fraticidul este interis adepţilor religiei creştine, indiferent de motiv. Sisoe ar fi trebuit să rabde în tăcere încercarea grea şi să-şi ierte sora criminală. Sisoe, deşi om drept, se comportă ca oricare dintre laici şi cere lui Dumnezeu ca personal să-şi ucidă sora. Este cu neputinţă a se trece peste ideea că Dumnezeu, personal sau prin intemediul sfinţilor îngeri, să-Şi fi dat acordul pentru o astfel de faptă, îndreptăţită însă conform legii Vechiului Testament.

Pentru a nu-l pune pe Sisoe într-o lumină proastă şi mai ales pentru a nu se aduce blasfemie la adresa lui Dumnezeu, compilatorii legendei[13] Avestiţei au introdus în scenă un nou personaj, Malentia, care devine sora lui Sisoe. Avestiţa este aici un demon în toată puterea cuvântului, care fură copilul Melentiei.

Eliade este de altă părere. El susţine că „legea s-a modificat conform cu legea „degradării fantasticului”, şi anume, elementele care nu mai erau înţelese au fost transformate în aşa fel, încât ele să alcătuiască un episod coerent”[14], sau am adăuga noi, mai simplu de înţeles.

Cât despre episodul dualist[15] al luptei dintre masculin şi feminin, dintre bine şi rău, el există în toate curentele religoase asiatice precum şi europene, fiind foarte de cunoscut astăzi[16], motiv pentru care nu vom insista asupra lui.

În toate reprezentările iconice folosite la noi, Sfântul Sisoe este un călugăr care ţine la piept, într-un gest protector un copil, iar mâna dreaptă este îndreptată acuzator spre demon, care se supune şi fuge. Pe de altă parte, Avestiţa este lovită de arhanghelul Mihail. Mai mult decât atât, gestul acuzator al sfântului pare a o trimite pe Avestiţa fie în pământ (Şeol), fie în abisul apelor (Apa Sâmbetei).

Chiar dacă sunt doi, arhanghel şi sfânt, fiecare deţine alte atribuţii în distrugerea activităţii demonului. Primul, o conjură să-şi spună numele, formele sub care apare şi activitatea. Al doilea o exorcizează, alungându-o în iad[17], luând pruncul sub protecţia sa.

IV.6.3. Copiii Samcăi

Este recunoscut faptul că parte din noţiunile care alcătuiesc mentalul magic al unui popor îşi pierd în timp sensul, transformându-se, fie în superstiţii, fie în formule de blestem sau, şi mai degradat, în înjurături, cele mai multe utilizate fără a li se cunoaşte sensul originar.

Legat de studiul nostru, observăm o astfel de transformare şi în cazul Avestiţei. În acest sens, Părintele Ilie Cleopa dă credit unei povestiri unde Aripa Satanei (Avestiţa) apare ca formulă de înjurătură adresată mamei unui copil. Fără să ştie, Ilie Cleopa ne aduce dovada că noţiuni din lumea magiei (în cazul acesta numele unui demon) ajung în lumea profană, unde primesc un sens cu totul diferit de cel iniţial. Astfel de situaţii sunt foarte rare, căci, de obicei, superstiţia sau blestemul / înjurătura există fără a deţine suficiente dovezi cu privire la sursa sau filonul magic originar.

Din exemplul oferit de părintele Cleopa, pe care îl vom reproduce integral mai jos, se vor desprinde câteva concluzii pe care le vom expune de îndată ce vom parcurge povestirea despre care nu ştim din păcate din ce zonă a ţării provine.

„Un preot, mergând pe stradă, întâlneşte un copilaş, ca de cinci-şase ani, cu picioarele crăpate de glod, părul încâlcit în cap, zoios, nespălat, cu mâinile crăpate, şi-l întreabă:

-Măi copile, de unde vii tu?

-Din iad vin!

Preotul s-a minunat de copilul acesta.

-Cum îl cheamă pe tatăl tău?

-Satana!

-Dar pe mama ta?

-Aripa satanei!

-Dar fraţi şi surori ai?

-Da.

-Cum îi cheamă?

-Diavoli.

Şi atunci preotul a spus:

-Unde stai, copile?

-Hai, că eu ştiu unde!

Şi a mers cu preotul. Şi în marginea satului îi arătă o căsuţă stricată, veche şi o ogradă cu garduri rupte. Preotul ia copilaşul de mânî şi intră acolo. Aude sfădindu-se în casă tatăl cu mama sa.

Bărbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: „Du-te de aici, satano!” Bărbatul zicea: „Tu eşti aripa satanei!” Au trecut nişte copii pe acolo: „Treci, drace, de aici!” Dar femeia striga pe urmă: „Vai de mine, casa asta este iad!”

Preotul a auzit de afară. Şi atunci şi-a dat seama de ce spune copilul că vine din iad. El nu ştia cum să spună. A auzit pe mamă-sa că este iad în casa ei; că pe tatăl său în cheamă satana şi pe mamă-sa, aripa satanei, şi pe fraţii lui îi cheamă diavoli. Aşa auzea grăind în casă”[18].

Plecând de la credinţa în Samcă, sub influenţa religiei creştine s-a creat nu doar o formulă sincretică aşa cum am observat în cuplul dual Sisoe-Samca, ci, mai mult decât atât, creştinismul a reuşit degradarea simbolismului iniţial, reconstruind într-o formulă care să nu intre în conflict cu teologia, întregul mecanism magic, exemplul oferit de părintele Ilie Cleopa fiind cel mai elocvent în acest sens.

Recapitulând cele arătate despre Avestiţa, putem afirma că ea ar fi putut aperţine unui vechi cult de origine dacică, pe linie matriarhală a zeiţei ursoaice, zeiţă a fertilităţii. Cum se ştie, cultul zeiţei fertilităţii a fost înlocuit de cel al zeului (uranian), primul intrând în dizgraţie şi uitare, dar fără să dispară. A degenerat într-o formă sectară, un fel de ordin magic, ca un răspuns la riturile masculine, ale cărui protagoniste erau femeile.

Pe parcurs i s-au adăugat noi elemente dualiste, cel mai probabil, de origine iraniană, binele şi răul, deşi având aceeaşi origine, regăsindu-se într-o veşnică luptă, începută de rău şi câştigată de bine.

Faza pe care o putem considera finală este marcată de creştinism, care vine cu multe elemente noi. Pentru religia creştină, răul şi binele nu au aceeaşi origine. Acesta este şi motivul pentru care cele două se situează pe poziţii antagonice, la final, binele învingând de fiecare dată răul.

Pentru a se întări certitudinea unei victorii, pe lângă elementele de tip magic (descântece şi talismane), magia populară vine cu „formula creştină” a legendei, adăugând personaje ca Sfântul Sisoe[19], Fecioara Maria, Iisus Hristos şi Arhanghelul Mihail.

Cu siguranţă există multe alte elemente de noutate, care nu au fost descoperite încă de autor sau etnologi. De aceea, părerea noastră rămâne aceea că studiile de demonologie populară românească pot revela chestiuni extrem de interesante despre o religiozitate complexă, a cărei interpretare nu este nici pe departe epuizată, deşi este studiată destul de puţin astăzi.

Petru Adrian Danciu

Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza

(Din lucrarea "Aspecte ale dualismului în credinţa populară românească")

[1] Asupra vieţii Sfântului Antonie, a se consulta excelenta lucrare a Mitropolitului Nicolae Corneanu, Viaţa şi petrecerea sfântului Antonie cel Mare, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998

[2] Aceeaşi întâmplare este povestită şi în Patericul, Alba-Iulia, 1993, p.210

[3] Expresia „s-a întâmplat” poate fi privită ca un atac direct al unui demon asupra copilului. Aceasta s-a putut doar prin voinţa lui Dumnezeu, spre slava pe care urma să o primească mai apoi Sisoe, în viaţa şi mai ales după, concretizată în lupta împotriva acestei categorii de demoni.

[4] Se exprimă prin aceste cuvinte posibilitatea răului „de a atinge” cu scopul de a îmbolnăvi şi a ucide copilul. Indiferent de cum vedem noi acum lucrurile, în trecut, cei vechi, indiferent de civilizaţie, vedeau în boala agentul răului, dacă nu chiar răul însuşi care se cuibăreşte în trupul sau sufletul omului.

[5] Cu atât mai mult se dovedeşte slava pe care a găsit-o Sisoe la Dumnezeu cu cât copilul este mai bolnav sau chiar moare. Învăţătura acestui text este aceea că îndeamnă pe părinţii să se înarmeze cu credinţă chiar şi în cele mai dificile situaţii şi să ceară continuu ajutor de la Dumnezeu.

[6] *** Proloagele, vol.II, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p.886

[7] Ibidem, p.887

[8] Cf. Mircea Eliade, Mitul reintegrării, Ed. Humanitas, Bucureşti 2003, p.57

[9] Idem, op.cit. Reprezentări asemănătoare le regăsim şi în legendele Sfântului Gheorghe care aflat pe un cal alb ucide balaurul cu suliţa. Calul reprezintă trupul bolnavului apărat de reprezentantul divin.

[10] Acesta este unul din motivele pentru care noi credem că Avestiţa este, dacă nu lidera, cel puţin aparţinătoare a unui cult cu preocupări demonolatre.

[11] „Într-un apocrif etiopian, tradus de R. Basset…, diavoliţa, numită Uerzila, omoară chiar pe copilul fratelui său Susnyos, şi Susnyos se roagă lui Iisus Hristos să-i dea atâta putere ca să-şi ucidă sora. Într-adevăr, cu ajutorul lui Hristos, Susnyos străpunge cu suliţa pe Uerzila şi o omoară” (Ibidem, p.57-58). Dat fiind puternicul dualism impregnat în această legendă atât de veche, Eliade avea dreptate atunci când remarca: „Fratele şi sora, binele şi răul, sunt părţi ale aceluiaşi trunchi” (Mircea Eliade, art.cit., p.212).

[12] Mircea Eliade, op.cit., p.58

[13] Cel mai probabil creşini cu carte sau feţe bisericeşti creştin ortodoxe, dacă privim spaţiile geografice prin care povestirea circulă.

[14] Ibidem. Dacă acceptăm originea iraniană a legendei, atunci desigur, binele şi răul se înfruntă chiar dacă originea lor este comună. Transpusă în arealul creştin, legenda a suferit transformările de rigoare, adică cei doi nu puteau fi fraţi, motivul fiind cel susţinut de noi mai sus. De aceea, credem noi, Eliade greşeşte atunci când susţine concluziv următoarele: „Când masele inculte, care au primit şi amplificat legenda sfântului în luptă cu diavoliţa, au uitat sensul primordial şi semnificaţia metafizică a acestui conflict (Binele şi Răul pornesc din aceeaşi tulpină) – l-au modificat în conformitate cu capacitatea lor mentală şi pirituală” (ibidem). Din contră, noi credem că masele ştiau prea puţin şi astfel ele nu puteau modifica nimic. Modificarea a fost făută de cunoscători, care au ştiu exact ce anume, unde şi cât să modifice pentru a da alt înţeles legendei.

[15] „Magia este prezentă, dar există şi dualism, lupta dintre Bine şi Rău, dintre un Sfânt (căruia i se adresează rugăciuni) şi un Demon (care trezeşte temeri şi care este îndepărtat fiind aruncat în mare)” (Mircea Eliade, art.cit., p.212).

[16] „Regăsim o temă mitică străveche, care a avut însă o mare răspândire în timpul sincretismului şi gnosticismului. Anume: lupta lui Adam cu Lilith (prima soţie a lui Adam), lupta dintre Eonul bun şi Eonul rău. Soră şi frate, în cazul diavoliţei Uerzelia şi Sisinie, soţ şi soţie în cazul lui Adam şi Lilith” (Mircea Eliade, Mitul reintegrării, p.59).

[17] Interesant este că cei care o exorcizează astăzi nu o alungă în iad, ci în locuri pustii, dovedind că au un statut inferior faţă de cel al Sfântului Sisoe.

[18] *** Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol.VII. Ediţie îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan. Ediţia a II-a. Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2004, p.92-93.

[19] Cel care aminteşte de cele discutate mai sus: dualismul iranian.