Articole&Studii - Demonologie Creştină

Evaluare utilizator: / 2
Cel mai slabCel mai bun 

După cădere omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu a devenit o făptură vulnerabilă, pătimitoare, influenţabilă şi aproape dezarmată în faţa lucrărilor diavolului. Toate cărţile liturgice abundă în menţiuni metaforice sau alegorice despre căderea lui Adam şi a Evei, pierderea hainei „cea de Dumnezeu ţesută.”[1] Diavolul nu este o natură difuză, o energie impersonală sau o fatalitate cosmică, ci o individualitate posedând inteligenţă şi voinţă liberă. Deşi  din punct de vedere creatural, structural, diavolul este fiinţă personală, în măsura în care nu este capabil de a întreţine relaţii personale veritabile, trăind într-o agonie depersonalizatoare, el este în acelaşi timp şi o non-persoană [2] („eine Un-person”, expresia card. Ratzinger, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei). Din punct de vedere fiinţial, diavolul este o persoană, dar trăirea sa, raportată la dinamica moral-spirituală, contrazice structurile esenţiale, constitutive ale modului personal. Rupând orice legătură cu Dumnezeu, care este în adâncimea fiinţei Sale intime, comuniune vie de persoane, chipul diavolului se dizolvă în neantul cu care are o irezistibilă afinitate, recurgând, pentru a putea acţiona în vreun fel, la deghizare şi anonimat în sânul creaturii. De aceea, Satana este, în sensul cel mai propriu al cuvântului, „Nimeni”.[3] Eduard Pousset afirmă, pe bună dreptate, că „ne înşelăm întrebând dacă Satana este o persoană; şi ne înşelăm de asemenea dacă replicăm că el nu este cu siguranţă o fiinţă personală.”[4] Ca fiinţă ce se hrăneşte cu negaţia, în incapacitatea sa de raportare personală – fiind privat de iubire – Satana devine o forţă excesiv de posesivă, al cărei mod de viaţă se traduce în tiranie şi teroare.

Fenomenul exotic – gr. εξοθεν (exothen), străin - al posesiunii diabolice este forma cea mai vizibilă, spectaculoasă a încercării satanice de a dezagrega făptura. Sfânta Biserică, locul lucrării harului dumnezeiesc, rămâne singura stavilă în calea acestui redutabil vrăjmaş, şi aceasta în baza promisiunii lui Hristos: „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18).

Miniştrii Bisericii, însărcinaţi cu exorcizarea, trebuie să cerceteze cu multă atenţie pentru a fi convinşi de realitatea unei posesiuni şi, în acest scop, trebuie folosite recomandările Ritualului roman, împreună cu rezultatele numeroaselor studii de antropologie, psihologie şi medicină. Posesiunea diabolică constă în exercitarea unei influenţe parţiale sau totale a diavolului asupra persoanei umane, aşa încât aceasta devine incapabilă să îşi stăpânească acţiunile. Această influenţă demonică se manifestă în mai multe grade cu gravitate crescândă, după intensitatea fenomenelor şi locul de manifestare:

Infestaţia diabolică: acţiunea prin care demonii cauzează tulburări fizice, externe, care se pot constata sensibil, întâlnite şi în viaţa unor sfinţi, precum şi fenomene fizice ca stricăciuni locale cauzate caselor, obiectelor sau animalelor, zgomote ciudate fără o cauzalitate vizibilă, fenomene luminoase, levitaţia corpurilor.

Obsesia diabolică: intensificarea presiunilor ispitei, stare de anxietate, disperare inexplicabilă, tendinţă de izolare şi însingurare, gândul presant de sinucidere şi chiar încercarea faptică;

Opresiunea diabolică:  intensificarea insuportabilă a obsesiilor însoţită de vexaţii diavoleşti ca, boli, tulburări care produc pierderea cunoştinţei, impuls nestăvilit de a pronunţa cuvinte de batjocură, pline de mânie şi ură împotriva lui Dumnezeu, a Fecioarei şi a sfinţilor, impulsuri spre profanarea lucrurilor sfinte, toate acestea manifestându-se ca luptă interioară violentă.

Posesiunea diabolică:  luarea în posesie de către demon a corpului unui om, determinându-l să vorbească şi să acţioneze cum vrea; este cazul în care influenţa diavolească se manifestă cel mai adânc, cu efecte devastatoare în viaţa individului.

Subjugarea diabolică:  destul de rar întâlnită şi nestudiată îndeajuns, prin care un om ajunge să coopereze voluntar cu diavolul chiar în urma unui „pact” – cum se povesteşte despre vrăjitoarele Evului Mediu – sau prin adoraţie satanică, aşa cum apare în satanism. În aceste situaţii pot apărea, deşi nu cu necesitate, fenomenele de la 1, 2, 3, 4.

În multe cazuri, fenomenele enumerate pot fi manifestări ale bolilor psihice care sunt de competenţa psihiatriei sau a psihologiei. Totuşi, „formele de influenţă demonică, cu toate că sunt misterioase nu pot fi interpretate doar ca situaţii cu fundament patologic: ele trebuie să primească o evaluare teologică în măsura în care se prezintă ca antiteze la planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru creaturile Sale.”[5] De aceea, sunt necesare anumite semne, criterii, după care poate fi recunoscută cu certitudine acţiunea demonică. Relatarea desfăşurării unor exorcisme prezintă numeroase trăsături comune. Nu există diferenţe mari între posedaţii din Evanghelie şi cei întâlniţi de diverşi misionari în Africa sau în Asia. În ciuda faptului că multe dintre semnele exterioare ale posesiunii diabolice sunt comune cu ale unor boli, decelarea unor fenomene preternaturale poate încredinţa de realitatea unei posesiuni. Pentru Biserică, prezenţa efectivă a bolii nu exclude prezenţa demonică. De multe ori, diavolul se ascunde în spatele acestor manifestări naturale, pentru a nu putea fi recunoscut.

Fenomenul posesiunii diabolice este însoţit de semne fizice, intelectuale şi afective, pe care le redăm în cele ce urmează.

Semne fizice

Prima şi cea mai semnificativă schimbare în cel posedat este mimica feţei ce devine de nerecunoscut, grimasele schimbându-i înfăţişarea ca şi cum faţa umană ar fi substituită de chipul diavolului. Trăsăturile exprimă mânie, ură, batjocură şi insultă. Uneori acestea sunt însoţite de balonare peste măsură a pântecelui sau de retragerea exagerată a acestuia spre interior. Deseori posedatul are spasme însoţite de degradarea bunei funcţionări a organismului. Apar şi fenomene ca: schimbarea culorii pielii, greaţa, vărsăturile, aerofagia (înghiţirea aerului), aerocolia (acumularea aerului în colon), limbă murdară, mirosul urât al respiraţiei şi borborigmele (rostirea unor cuvinte neinteligibile). Omul simte mişcările naturale ale organelor propriului corp cu o acuitate înnebunitoare, ceea ce, într-o stare normală nu ar avea  loc. Pot apărea iritaţii ale pielii şi ale mucoaselor. Cel în cauză manifestă simptome de zoofobie, acuzând senzaţia dezgustătoare a prezenţei unui animal în abdomen, care se mişcă, îl ciupeşte, îl muşcă din interior sau îl arde, fapt care constituie o adevărată tortură. Toate aceste manifestări mai pot fi însoţite de vertij, dureri de cap sau de coloană, crampe violente precum şi tensiuni în diferite părţi ale organismului, percepute de cel în cauză ca pătrundere sau ieşire a diavolului din corpul său.[6]

Vocea celui posedat se schimbă, timbrul obişnuit devenind foarte grav, batjocoritor, ameninţător. Persoana face propuneri erotice sau scatologice fără nici o cenzură. Apar fenomene ca scrierea automată, a cărei grafologie denotă o violentă stare de dezordine interioară, aspect care diferenţiază fenomenul acesta la posedaţi de cel mediumic.

Toţi cei posedaţi manifestă trăsături ce caracterizează cu deosebire acest fenomen: fie sunt mânaţi de o impulsivitate agresivă, fie se inhibă ajungând la imposibilitatea comunicării, proferă insulte, ameninţări, blasfemii. Membrele corpului acţionează fără control. Au obiceiul de apărea şi a dispărea brusc, imprevizibil. Noua personalitate, demonomorfă, posedă o afectivitate marcată de reacţii agresive faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Cel posedat, în cele mai multe cazuri este conştient de ceea ce i se întâmplă, simţindu-se parcă desprins de sine însuşi şi manipulat de o forţă ce-l terorizează şi care-i produce o suferinţă insuportabilă.

Un fenomen ce revine în istoriile demonizaţilor este o răceală glacială care invadează camera unde sunt aceştia. Uneori, îşi simt craniul cuprins de mâini reci sau simt un curent rece care începe să sufle brusc. În multe cazuri de posesiune se manifestă frigiditatea sexuală iar în paralel cu aceasta insensibilitatea la durere, subiectul putând fi ars sau ciupit fără a reacţiona dureros. De asemenea tulburările funcţiunilor feminine, graviditatea fictivă, contracţii de tipul celor din timpul naşterii, bulimia şi nevoia nestăvilită de a ingera alimente ciudate sau respingătoare sunt fenomene ce însoţesc posesiunea.

Semne intelectuale

Manualele de exorcism, în special Rituale romanum, menţionează fenomene de cunoaştere ca facultatea de a citi gândurile sau cunoaşterea şi vorbirea unor limbi neînvăţate de cel posedat. Acestea sunt fenomene numite preternaturale, numite în ştiinţa actuală paranormale care se întâlnesc rar în natură şi dacă sunt prezente confirmă suspiciunea de posedare. Deseori, demonizaţii fac comentarii răutăcioase referitoare la greşelile şi păcatele celor din asistenţă, producând o puternică impresie asupra acesteia. În unele cazuri, diavolul din cel posedat se erijează în profet, care se dovedeşte a fi fals întrucât Satana este minciuna personificată[7].

Semne afective

Acestea sunt mai puţin cunoscute dar nu mai puţin importante, cu atât mai mult cu cât aici este locul de interferenţă între posesiune şi boală. Cei posedaţi sunt bântuiţi de obsesii înfiorătoare, care se fixează cu o încăpăţânare invincibilă. Una dintre cele mai crude astfel de obsesii este aceea de inferioritate şi singurătate morală. Aceasta ca şi alte semne de acest fel nu indică imediat prezenţa diavolului în cel în cauză, ci se pot constitui mai ales ca teren favorabil posesiunii. Sentimentul de singurătate apare foarte frecvent la văduve, la domnişoarele bătrâne, oamenii fără cămin, la persoanele consacrate care au intrat în viaţa mănăstirească în urma unor decepţii şi nu din vocaţie; toate aceste persoane sunt teren propice acţiunii de posedare.

Autoculpabilizarea şi remuşcările exagerate pot transforma persoanele în victime ale diavolului. Obsesia vinovăţiei se poate instala şi în lipsa oricărei fapte reprobabile, devenind atât de persistentă încât invadează în totalitate psihismul, ceea ce denotă o suferinţă profundă a zonei inconştientului. Obsesia autoînvinovăţirii devine ea însăşi agent al căderii în păcat extenuând sufletul şi deposedându-l de capacitatea de rezistenţă la rău. Caracteristică pentru stările demonizate sau de predemonizare este atingerea, cu o rapiditate uluitoare, a unor stări extreme: omul poate simţi o pace profundă pentru ca în momentul următor să devină de o violenţă dementă; aceste treceri rapide de la o extremă la alta sunt comune cu manifestările maniaco-depresivilor. După cum am mai amintit, boala nu exclude influenţa diavolească aşa cum starea de posesiune diabolică nu exclude alterarea psihosomatică a individului.

Gabriel Marincaş

(V.1. Posesiunea diabolică: semne, cauze şi efecte, în teza de doctorat „Diavolul şi practica exorcizării eclesiastice”, publicat în Studia Theologica IV, 3/2006,  286 – 385)

gnostic.ro aduce mulţumiri autorului pentru excelenta expunere a adevărului de credinţă catolic

[1] Orologhion, ediţia a IV-a., Tipografia Seminarului Arhidiecezan Blaj, 1934, Canonul Domnului Hristos, cânt. a VIII-a, p. 599

[2] Xavier Léon-Dufour, Que Diable! in Etudes, a s s a s Éditions, martie, Paris 2002, p. 358

[3] cf. Denis de Rougemont, Partea Diavolului, ed. Anastasia, Bucureşti 1994 p. 21

[4] ibidem

[5] ***Magie et démonologie în Question actuelles, nr. 24, martie-aprilie, Paris 2002, p. 30

[6] Studiul Les aspects du diable à  tracers les divers état de possession al Dr. Jean Vinchon, din Satan, Desclée de Brouwer, Belgia 1948, p. 465

[7] idem, p. 467