Religia perşilor, aşa cum o cunoaştem astăzi, se prezintă ca un sistem mult simplificat cultic în comparaţie, spre exemplu cu cea babiloniană. Cu toate acestea, simplitatea dualismului său radical îşi va aduce aportul esenţial la definirea conceptului religios-moral de bine şi rău, influenţând atât monoteismul iudaic[1] cât şi mai târziu, sistemele gnostice, multe dintre ele avându-şi originea în arealul sirian.
Tributari unor vechi concepte care se pierd în negura vremurilor, popoarele ariene, în stadiul lor nomad îşi numeau zeii daeva („deva” – fiinţe cereşti), iar pe zeii duşmanilor lor, agricultorii, asura sau ahura (demoni). În momentul când procesul nomadizării a luat sfârşit pentru unele dintre aceste triburi, ahura a început să fie tratat ca un spirit prietenos, iar deva, zeitatea nomadă, a primit însemnele răului. Translatarea de la o stare la alta apare ca punere în aplicare a unui nou statut social şi convertire religioasă, convertirea la dualismul zoroastrian.
I.1.1. Zarathrustra profetul
Fiind considerată cea mai veche dintre religiile revelate ale lumii, zoroastrismul a avut probabil o mai mare influenţă asupra umanităţii decât orice altă credinţă sau sistem religios. Perioada pre-gathică a vechiului Iran a fost încheiată odată cu apariţia lui Zarathrusta (între 6000-600 î.Hr.[2]), a cărui trăire spirituală cunoaşte o armonioasă îmbinare cu un simţ analitic deosebit, fapt care-l propulsează în rândul persoanelor alese de Ahura Mazda, promotorul Binelui pe pământ. După o perioadă de abstinenţă şi post, primeşte revelaţii care circulă într-o primă fază pe cale orală, urmând ca mai apoi, învăţătura să-i fine notată în, se crede, 21 de volume ce vor forma corpusul scripturilor sacre ale credinţei zoroastriene sau mazdeene. Născut cu o mie de ani înainte de apariţia creştinismului, Zoroastru urmaş al neamului indo-iranienilor, cunoscători ai Rig Vedei, propovăduitori al unui cumul de credinţe şi idei religioase pe care Zarathrusta le va aprofunda în tinereţea sa. Mai târziu, iranienii convertiţi la zoroastrism, au contaminat prin logica noii învăţături nu doar religii ci şi civilizaţii, cum ar fi cea a babilonienilor sau a evreilor aflaţi în exil[3], dar şi asupra locuitorilor Samariei, care îl va da pe Simon Magul, primul gnostic „dualist”.
Zarathrusta şi-a desăvârşit ucenicia învăţând de la cunoscătorii idolilor tot ceea ce îi puteau aceştia în cunoaştere oferi. Curând a realizat că a fost iniţiat într-o religie, a cărei tradiţie rigidă şi înţepenită în norme lasă deoparte dinamica cunoaşterii, de care se simţea ataşat sufletul viitorului profet al Iranului. Dorind să treacă dincolo de opacitatea sistemului, Zarathrustra hotărăşte să devină propriul său învăţător, să se desăvârşească. Am putea spune că revelaţia naturală îi va fi de mare ajutor, cu toate că, în mare, teologia sa rămâne tributară idolatriei, pe care o va percepe şi expune ca fiind demonică. Marele progres al sistemului căruia îi va pune bazele stă în faptul că nu doar constată că această lume este o pânză a cărei ţesătură este formată din „iţele” binelui şi ale răului, ci trece mai departe. Cu toate că vede în aceste principii o origine comună, odată tranşate, Binele şi Răul primesc o traiectorie şi un final absolut diferit. Rămâne idolatru în sensul că Zarathrusta nu produce o formulă monoteistă, Binele triumfând asupra Răului abia la sfârşitul lumii. Se deschide drumul spre venerarea zeităţilor intermediare, atât în ceea ce priveşte Binele, cât şi în ceea ce priveşte Răul. Sistemul său religios nu reuşeşte să penetreze politeismul înspre monoteism. La drept vorbind, nu credem că Zarathrusta şi-a dorit o astfel de abordare, el încercând să explice cât mai convingător cu putinţă caracterul eterogen al lumii în care trăim. Desigur, teologia sa a şocat lumea în care s-a născut şi a trăit, după cum putem vedea din cele expuse mai jos.
Retras în minunată singurătate a munţilor, Zarathrustra şi-a liniştit mintea, reuşind ca, prin liniştirea gândurilor să cugete la cele mai înălţătoare principii. Astfel, a ajuns să elaboreze „cea mai înaltă concepţie despre divinitate, pe care a numit-o Ahura Mazda sau Domnul Înţelept”[4]. Când mintea realizează existenţa transcendentului, aburii îndoielii dispar, iar drumul spre revelaţie este continuat de intensa trăire mistică. Viaţa evlavioasă dusă de viitorul profet, îi pivotează sufletul prin meditaţie spre revelaţie. Odată început procesul revelaţiei, mintea nu se pierde pe sine, ci, din contră, asimilează nenumărate realităţi divine de care altfel ar fost privată. Mintea, continuu iluminată, se transformă într-un depozitar al revelaţiilor, fapt care face din idolatrul Zarathrusta un veritabil profet al timpurilor sale. Mazda se va revela prin intermediul minţii lui Zarathrusta, moment care marchează cea mai importantă etapă din viaţa sau cariera religioasă a unui profet: alegerea divină. Cu alte cuvinte, mintea este cheia care deschide sufletul omului spre divinitate, dar şi invers. Tot ea poate opaciza vederea sufletească şi astfel răpi sufletului relaţia cu divinitatea, orientând întreaga fiinţă spre îngâmfare şi răutate.
Abia după ce Zarathrusta a primit iniţierea în tainele religiei lui Mazda şi după ce îşi va defini scopul misionar, se va îndrepta spre semenii săi, cărora le va face cunoscută adevărata învăţătură, încercând să le ilumineze sufletele prinse în ignoranţă, neînţelegere şi uitare. Coborârea din înaltul munţilor este asemănătoare durerilor pricinuite de o naştere, întreaga sa fiinţă reintrând forţat în „ţesătura” binelui şi a răului. Cu toate aceastea, îşi va respecta scopul misionar, iniţiind contactul cu minţile adormite ale semenilor de la poalele înălţimii, pe care se va strădui să le trezească stropindu-le cu noua sa învăţătură, care le va duce la credinţa în Ahura Mazda.
La început, mirarea semenilor a fost atât de mare, încât în scurt timp Zarathrusta a fost admirat şi chiar venerat de cei lipsiţi de o astfel de cunoaştere divină. Discursurile lungi ale profetului atrăgeau mulţi ascultători. Predicile sale se centrau mai cu seamă asupra măreţiei lui Mazda, aplecându-se apoi asupra înţelegerii celor două principii după care această lume este condusă. Nu în ultimul rând, lupta cu mentalităţile oamenilor cimentate în vechile credinţe, explicând faptul că religia ca sistem, nu înseamnă urmarea oarbă a unor practici, ci, din contră, trebuie să se aibă în vedere preocuparea continuă pentru păstrarea curată a inimii (sufletul), precum şi de generarea continuă a gândurilor bune. Acestea şi nu riturile ridică sufletul şi conştiinţa curată în faţa lui Ahura Mazda. Atacurile la adresa vechilor credinţe nu vor rămâne fără rezultat. Curând va intra în conflict cu preoţimea vechii religii în zei (Daeva)[5], în care el însuşi a fost mai înainte iniţiat. La început vor încerca să-i cumpere tăcerea, ca mai apoi, gradual, să treacă la ameninţări şi chiar la violenţă. La aceste atacuri Zarathrusta a ripostat demascându-i continuu în faţa oamenilor. Replica preoţilor în faţa oamenilor a fost pe măsură, căci l-au prezentat pe Zarathrusta drept exponentul unei religii rele care aduce blasfemie practicilor deja înrădăcinate şi implicit răzbunare din partea demonilor al căror cult risca să cadă în uitare. Conflictul a escaladat atunci când, răbufnind, profetul i-a numit pe preoţii kavi, şi pe cărturarii karapani, orbi cu văz şi surzi cu auz. Suferind prigoniri din ce în ce mai mari, Zarathrusta cere ajutorul lui Mazda, cu atât mai mult cu cât intenţionat învăţăturile profetului sunt acum intenţionat răstălmăcite greşit de sacerdoţi, numiţi de Zarathrusta şi învăţători răi, un fel de precursori mazdeeni ai profeţilor mincinoşi din literarura apocaliptică iudaică şi creştină. De cele mai multe ori, Zarathrusta reuşeşte să trezească în oameni entuziasmul şi credinţa în religia cea nouă, chiar dacă nu doar învăţătura ci şi viaţa îi vor fi serios ameninţate. În timp, dată fiind virulenţa adversarilor, mulţi dintre cei care, mai înainte, plini de vervă, îl ascultau, din cauza persecuţiilor şi a ameninţărilor de tot felul, credinţa îi va părăsi, luându-i loc frica superstiţioasă care-i va întoarce la vechile preocupări religioase instituţionalizate. Treptat, prestigiul profetului va fi iremediabil periclitat, căci preoţii nu mai erau singuri, iar mulţimea decisă în favoarea lor îl izgoneau şi huleau pe Zarathrusta oriunde îl întâlneau. Atitudinea plină de ostilitate, semn că sunt pierduţi în tabăra Răului, îl va determina să îşi ia rămas bun de la locul de baştină. Chiar dacă prima bătălie pentru Bine a lui Zarathrusta a fost pierdută, războiul era pe departe de a se fi sfârşit. Pentru că nimeni nu este profet în ţara lui, Zarathrusta va străbate Iranul în lung şi în lat, câştigând în timp adepţi pentru noua religie a Binelui, al cărui dumnezeu era Ahura Mazda. Cel mai înflăcărat apostol al său va deveni Maidyoimaongha care îi este şi văr. Nu se ştie când a murit întemeietorul Mazdeismului sau Zoroastrismului, religie care îi poartă numele.
Scrierile care formează corpusul sacru al religiei Mazdeene poartă numele de Avesta. Avesta trebuie privită ca o colecţie de lucrări, mult asemănătoare lingvistic şi cultural cu Rig Veda, amândouă însumând la urma urmelor vechile tradiţii indo-europene. Luată în sine, Avesta este mai degrabă o colecţie de texte rugăciuni, decât o „Biblie”, aşa cum structural, canonic, o cunoaştem astăzi. Rolul grupului de texte care alcătuiesc corpusul Avestei este cu siguranţă unul ritualic şi liturgic. A circulat mult timp pe cale orală, iar cea mai importantă redactare datează din vremea regelui Šipur al II-lea (309-379). Nu vom insista asupra împărţirilor pe care această lucrare sacră le suportă, ci vom spune doar că versetele Avestei, „exprimă în mod succint o întreagă tradiţie existentă în vechiul Iran şi cuprind în ele toată filosofia şi întreaga doctrină zoroastriană, chiar dacă într-o formă nesistematică”[6].
Petru Adrian Danciu
ristrel@yahoo.com
[1] Sunt greu de găsit urme ale zoroastrismului în monoteismul iudaic, aceasta mai ales că ele au fost şterse, pierdute sau modificate de ediţiile copiiştilor. Cu toate acestea, existenţa unei forme de dualism poate fi observată în existenţa celora doi dumnezei care-şi dispută lumea în cazul dreptului Iov. De asemenea, monoteismul şi politeismul pot fi privite ca două sisteme aflate într-o luptă continuă, unul slujind lui Binelui, iar celălalt Răului.
[2] După Autran, viaţa lui Zarathrusta poate fi plasată între 660 şi 583 î.Hr. (cf. Charles Autran, Mithra, Zoroastru şi istoria ariană a creştinismului. Traducere de Tudor Reu, Robert Adam. Ed. Antet, Bucureşti, 1995, p.97).
[3] S.N. Dalla spune foarte clar că „iudaismul aflat în exil a fost influenţat de învăţăturile zoroastriene şi ne oferă puncte asemănătoare între angeologia, demonologia şi eshatologia iranienilor şi cele ale evreilor” (*** Cânturile divine ale lui Zarathrustra (Avesta- Yasana, III – Gatha). Cuvânt înainte de S.N. Dalla. Traducere şi îngrijire ediţie de Radu Duma. Ed. Herald, Bucureşti, 2009, p.19)
[5] Aceştia „erau renumiţi exorcişti care scoteau demonii, interpretau vise, preziceau viitorul, îndepărtau efectul deochiului şi, astfel, prin tot felul de vicleşuguri ingenioase, prosperau pe seama oamenilor creduli şi superstiţioşi” (ibidem, p.32).
O abordare filosofico-religioasă, sau de la cuplul sexist demonic la cel dual-mixt,
sfânt-demon
Dedic liniştea întregii munci de cercetare din această carte, soţiei mele Danciu Liliana.
INTRODUCERE
Abordarea filosofico-religioasă a dualismului în istoria numeroaselor idei şi credinţe religioase ale lumii este una deosebit de dificilă şi în acelaşi timp complexă. Pentru că am fost atras de aspectul dual al religiei, am încercat abordarea acestuia din perspectiva credinţelor populare româneşti, în cuplul foarte puţin discutat: Sfântul Sisoe-Avestiţa.
Pentru a înţelege nuanţele dualismului românesc, a fost necesară o privire asupra originii religioase şi apoi filosofice a dualismului.
Capitolul I, Dualismul în religie şi filosofie, ia în discuţie naşterea acestuia în zoroastrism, un dualism radical, marcat de un conflict continuu şi violent, ce nu cunoaşte armistiţiul ci doar pacea finală marcată de victoria Binelui asupra Răului. A doua secţiune ia în discuţie dualismul în filosofia greacă, la câţiva din principalii reprezentanţi ai acesteia, de la Homer, trecând prin Platon şi Aristotel terminând cu Plotin. Pentru Homer, răul este un bine mai mic, un bine căruia îi lipsesc anumite calităţi. Privarea de calităţi pare a fi genetică la fiinţele considerate inferioare, egal dacă acestea aparţin rangului material sau spiritual. Centrală rămâne ideea că Zeul este direct responsabil de starea perfecţiunii şi a imperfecţiunii din creaţie. La Platon Binele este asociat Zeului, răul având pricini diferite decât cea divină, despre care recunoaşte că nu ştie nimic. Negăsind loc răului în cer, alături de Zeus, Platon îl situează în materialitate, lumea devenind „sufletul răului”. Aristotel recunoaşte şi el existenţa Binelui şi Răului. Pe primul îl descrie ca fiind suprem şi divin, iar pe cel din urmă îl poziţionează în materia primă. Dacă Binelui i se alătură calitatea, Răului i se atribuie cantitatea, cele două principii afându-se în relaţia de Fârtat-Nefârtat cunoscută şi în filosofia populară românească. Atât dualismul lui Platon cât şi cel al lui Aristotel poate fi definit ca unul moderat, caracteristica principală a lui fiind aceea că Zeul nu este creatorul Răului în mod direct ci doar indirect prin apariţia materealităţii. La ultimul dintre filosofi greci, neoplatonicul Plotin, Binele şi Răul sunt nuanţate, în sensul că cele două principii vor corespunde iniţial Fiinţei şi respectiv Nefiinţei. Locul Răului stă spre exemplu tot in materie, dar nu în cea creată, ca la Aristotel, ci în cea informă de la începutul lumii. Originea celor două este deci una metafizică, în lumea spirituală ca şi în cea materială de altfel neputându-se lua în discuţie decât prezenţa amestecată a celor două. Capitolul se încheie cu o scurtă privire asupra răului în demonologia populară românească unde am luat în discutţie pentru prima dată existenţa cuplului Sisoe-Avestiţa. Cele două personaje se dezvoltă dintr-un filon comun căci sunt descrise ca fraţi, unul înfăptuind binele iar celălalt doar răul. La noi, în credinţa populară românească, Răul şi Binele sunt principii aflate în continuu aici pe pământ, în cazul studiat materia reprezentând doar suportul celor două şi nu spaţiul de naştere a vreuneia. Pentru că istoria acestui cuplu trece la un moment dat dincolo de spaţiul filosofic, am mutat cercetarea în spaţii religioase diferite, semite de data aceasta, cum ar fi cel babilonian sau iudaic.
Capitolul II ia în discuţie demonii cuplu ai demonologiei babiloniene, posibilă sursă a dualismului zoroastrian de mai târziu. Am luat în discuţie demonologia şi nu politeismul babilonian pentru că în spaţiul demonologic se dezvoltă un dualism în relaţie directă cu lumea materială, zeii reducându-se la a crea sau interveni în „lumea de sub cer”, cum era numit pământul de sumerieni şi babilonieni. Pentru că demonii vor imita lumea zeilor, ei dispun de sexualitate şi acţionează în binele sau detrimentul umanităţii mai ales prin boală. Dualismul demonologiei babiloniene nu se reduce la bine sau rău, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci la polarizarea acestor fiinţe pe categorii de sexe. Demonii masculini îi vedem opunându-se celor feminini consideraţi ca fiind cei mai virulenţi. În cazul de faţă vom observa că atât Binele cât şi Răul nu reprezintă deci o dezbatere metafizică pentru babilonieni cât mai degrabă o luptă a sexelor. Similar cuplului de fraţi, Sisoe-Avestiţa la români, avem pe cel al demonilor antagonici, soţ-soţie Pazuzu-Lamashtu, la babilonieni. Din descrierea ultimului cuplu, reiasă că deşi demoni, deopotrivă duşmani ai oamenilor, primeau la babilonieni credinţa conform căreia puteau să-l folosească pe primul (Pazuzu) în exorcizarea celui din urmă (Lamashtu) care lovea mai cu seamă în leuze şi copii aflaţi la mare depărtare de vârsta maturităţii, situaţie pe care o vom întâlni mult mai târziu, atunci când vom lua în discuţie cuplul Sisoe-Avestiţa. În lumea magico-religioasă babiloniană, dualismul se manifestă sub forma luptelor dintre sexe, ca efect final şi denaturat al princpiului Binelui şi al Răului descoperit şi definit abia în zoroastrism. Dacă am identificat o primă formă de dualism, format de cuplul Pazuzu-Lamashtu, drumul până la Sisoe-Avestiţa este încă unul foarte lung care până atunci va fi însă marcat de un alt cuplu, iudaic de data aceasta, Adam-Lilith, subiect al capitolului următor.
Capitolul III urmăreşte transformările în urma asimilării credinţelor sincreto-dualiste de după robia babioniană în monoteismul iudaic, observabile cel mai uşor în demonologia acestuia, asupra căruia ne-am aplecat în primul subcapitol. Kabbala are meritul de a pune în discuţie un cuplu Adam-Lilith, un om şi un înger întrupat ca prima-i parteneră, intraţi în acelaşi conflict sexist nu se poate manifesta sub forma metafizică a Binelui şi a Răului, care odată acceptat ar fi anulat prezenţa monoteismului iahvist. Nunanţarea credinţei iudaice este că situează pe Adam ca protejat al lui YHWH, de partea Binelui, pe când Lilith, îngerul-femeie, cade prin neascultare sub incidenţa Răului (răul este obţiunea neascultării), devenind primul demon care prin acuplări nocturne cu bărbaţii singuri naşte diavolii, ucigând în acelaşi timp pruncii cuplurilor umane. În iudaism Adam ia locul lui Pazuzu, iar Lilith o înlocuieşte pe Lamashtu, formulă finală aprobată de comunităţile iudaice şi purtată oriunde exista o diasporă. Odată produs cel mai important transfer, de la Pazuzu la Adam, pentru că nici un demon nu poate fi privit ca bun în demonologia iudaică, trecerea de la Adam la Sfântul Sisoe nu reprezintă decât o ultimă etapă pe care o vom discuta în capitolul final, la fel cum, pe linia feminină a dualismului sexist, se va observa diferenţa în trecerea de la demonul Lamashtu, la îngerul Lilith, spre fiinţa umană, femeia Avestiţa, sora lui Sisoe, chestiuni asupra cărora ne-am aplecat aşa cum am mai spus mai sus în ultimul capitol.
Capitolul IV priveşte cuplul dualist Sisoe-Avestiţa la fel cum, în paralel zoroastrismul vedea Binele şi Răul ca fraţi ai unei surse comune. Sisoe, un sfânt trăitor creştin, este împrumutat de credinţa demonologică românească pentru a deveni fratele Avestiţei, care la rândul ei preia atributele lui Lilith din tradiţia magică. Am încercat în primele cinci subcapitole, descrierea amănunţită a apariţiei, simptomatologiei, precum şi a posibilei existenţe a unui ordin vrăjitoresc, cu rădăcini totemice, precum şi a descrierii, activităţii demonice şi a exorcizării Avestiţei care după moartea trupească devine Samca sau „aripa dreaptă a Satanei”, transformându-se din om în demon ca plată infernală a răutăţii sale. Odată lupta trecută în plan spiritual, în secenă intră Arhanghelul Mihail care preia oarecum locul şi rolul lui Sisoe, a cărei origine şi activitate a fost surprinsă în ultimile subcapitole, ducând conflictul spiritual la un nivel aproape metafizic, mai ales dacă ţinem cont de faptul că Avestiţa este demonul care, primeşte misiunea de la Satan însuşi de a-L ucide pe pruncul Iisus, sabotând astfel procesu divin de mântuire a lumii. În fine, sub o formă concluzivă putem afirma că meritul demonologiei populare româneşti este acela că reuşeşte să suprindă într-o formulă sincretică, magico-creştină, permanentul conflict metafizic între Bine şi Rău, care la nivel mundan se transformă însă într-unul sexist, purtat prin intemediul creaturilor sale, indiferent dacă protagoniştii sunt oameni (Sisoe-Avestiţa) ori creaturi spirituale ca îngerii şi demonii (Mihail-Samca).
Disertaţia se încheie cu o secţiune concluzivă în care am încercat să surprind aspectele legate de modul în care ideea filosofico-religioasă a Binelui şi Răului, la nivel mundal, a credinţelor magico-religioase populare, primeşte valenţe personale, nominale, exemplul cel mai concludent fiind transformarea unui conflict de ordin metafizic într-unul sexist, în fucţie de acesta orânduindu-se o serie întreagă de practici ce dezvoltă o filosofie proprie, cea a demonologiei populare româneşti.
