Despre omul, a cărui voinţă şi faptă sunt îndreptate continuu spre rău, românul spune că este „fără suflet”. Cel „fără suflet” este deci omul în care Răul locuieşte la modul fizic, adică este o prezenţă percepută de toţi cei care au neşansa de a intra în contact cu acesta.
Expresia „om fără suflet”, destul de rar folosită astăzi, o mai întâlneşti la bătrânii noştri care o utilizează rar, adică doar atunci când faptele rele ale unuia întrec orice imaginaţie.
Din punctul de vedere al religiei creştine, tot omul viu are suflet. Cei care mor, sau repausaţii, adică trecuţii la cele veşnice, pierd trupul, sufletul mergând pe calea spirituală pe care, mai înainte, în trup fiind, şi-a scris-o. Pentru creştinism nu există om fără suflet. Desigur, se poate susţine că expresia poate fi mai degrabă una metaforică. Un om „fără suflet” este un om rău, adică o persoană care, creştineşte vorbind, a alterat la maxim chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din el, până într-atât încât răutăţile sale îl definesc ca demonizat dar nu demonic, în sensul că sufletul este înlocuit pur şi simplu de diavol, situaţie pe care o vom lua în disculţie spre finalul articolului nostru.
Este adevărat, din punct de vedere creştin, un om „fără suflet” este privit ca o persoană robită de păcate sau chiar supusă de bună voie demonilor, care nu-l mai influenţează indirect, prin ispită la înfăptuirea de păcate, ci direct, prin posesiune, sufletul coabitând cu demonul. O astfel de fiinţă umană simpatizează cu răul în aşa măsură, încât dorinţele devin acţiuni rele care sunt proprii sufletului. Sufletul îşi pierde liberul arbitru (prin renunţare graduală sau directă), dorind doar răul. O persoană care ajunge să se definească pe sine ca fiind „a dracului” poate fi catalogată ca damnată încă în viaţă fiind, aceasta dacă nu se pocăieşte, situaţie la care se ajunge literarmente destul de rar, dar din care se poate salva de o veşnicie chinuită. Cu alte cuvinte, atunci când un om se defineşte pe sine, măcar şi în glumă, ca „fiind al dracului”, se predispune, dacă nu chiar se expune stării de „fără suflet”.
Un referendum biblic
Conceptul de „om fără suflet” este făcut cunoscut poporului evreu de Iisus Hristos care afirma despre farisei că sunt „morminte văruite” (Mt. 23, 27 şi cf. Lc. 11, 44), stare pe care o leagă evident de caracterul rău al acestora când îi defineşte ca „nebuni şi orbi” (Mt. 23, 19), dar şi mai grav, ca „şerpi, pui de vipere” (Mat. 23, 33), incapabili să scape de focul gheenei. Tragismul unei realităţi ireversibile este starea lor care îi predispune spre moartea veşnică, anulându-li-se orice şansă de mântuire.
Om „fără suflet” este cel al cărui tată (spiritual) e însuşi diavolul cum este cazul profetului mincinos asupra căruia se fac numeroase referiri în scrierile Noului Testament.
Cărţile Noului Testament crează un precedent pentru ceea ce mai târziu, în spirit creştin, românul va defini drept omul care deţine „calităţile” fariseului şi ale profetului mincinos laolaltă, „omul fără suflet”. Acela care în nebunia sa făptuieşte, gândind că nu există Dumnezeu, care să-i vadă faptele, pentru că orb fiind nu numai pe sine se pierde, ci îi aduce şi pe alţii la iad, profetizând după cum răul din mintea şi sufletul său îi grăieşte, acela este în exprimarea orală veche a poporului român „omul fără suflet”, „om fără Dumnezeu”.
O perspectivă demonologică
Demonologia românească nu se foloseşte întotdeauna de exprimări radicale atunci când vorbeşte despre manifestările răului în relaţia cu omul, cu toate că în acest caz pare a exprima o formă extremă. Prin „om fără suflet” am putea cu uşurinţă înţelege şi „omul dat dracului” în primul său sens, acela de lepădat de Dumnezeu care s-a vândut sufleteşte şi trupeşte Satanei. O astfel de persoană manifestă o totală obedienţă în faţa întunericului, care-l asimilează în voinţă şi acţiune, fapt care-i aduce esenţa sufletească într-o astfel de disoluţie, încât abia dacă se pot deosebi una de cealaltă. Rolul sufletului se va rezuma doar la a păstra funcţia vegetativă a trupului („trăieşte ca să mânce”). Cât despre forma şi intenţiile răul ce-şi face locuinţă într-un astfel de om, el poate fi de orice tip. De obicei, demoni ai avariţiei şi ai răutăţii caută trupuri cu suflete predispuse la a le fi locuinţă până la capătul vieţii pământeşti. Această amestecare sau ingerare a sufletului uman în cel demonic i-a făcut pe înaintaşii noştri să ajungă la concluzia că unii oameni pur şi simplu nu mai au suflet.
Avem, din perspectivă demonologică, posibilitatea intrării în discuţie a formei de hibrid, coabitare de bună voie a demonului în om. Cu toate că expunerea noastră riscă să aducă critici, trebuie amintit că patrologia, prin sfinţii părinţi vorbesc despre păcatele devenite „demonii” noştri interiori, ajungându-se până într-acolo încât diavolii, cei care ne-au produs aceste păcate în spirit prin ispitire, să ajungă chiar să ne posede în chip real.
Astfel de „creştini” se poartă „creştineşte” disimulând prin fapte bune acţiuni care, chiar dacă ar însemna ajutorul în bani şi bunuri oferite semenilor, nu fac altceva decât să întoarcă la sine, prin reclama oferită celor predispuşi la a crede orice, lauda tuturor care să le anime mândria şi faima, care îi coboară cu viteză pe panta nebuniei şi a unui mesianism personal, a unei alegeri divine, prin care se cred binecuvântaţi. Tot la fel, la câteva minute după ce au înfăptuit cele ce ei cred că sunt drepte, pot osândi la moarte pe cei care, criticându-i îi demască, sau pot aplica dreptatea personală, ca semn al alegerii şi protecţiei divine, de care cred că se bucură.
Tipologia demonică a „omului fără suflet”
Două credem că sunt variantele tipologice ale unei astfel de persoane. Prima este cea radicală, adică o persoană efectiv rea, care îşi are în vedere propriul interes şi care urăşte pe oricine i-ar face, cu sau fără voie, într-o mică sau mai mare măsură, concurenţă. Urăşte viaţa bună a oamenilor şi mai ales dragostea dintre ei. Îşi găseşte maxima plăcere în producerea şi aplicarea planurilor rele de a căror reuşită se bucură. Despre tipologia unui astfel de om, vorbesc pe larg Psalmii lui David, astfel că numai citindu-i îi putem contura portretul golit de Dumnezeu.
Cea de-a doua formă e reprezentată de „omul fără suflet”, viclean, care câştigă şi se foloseşte de încrederea semenilor. El este prototipul politicianului fără suflet care promite şi nu îndeplineşte, vânzătorul de iluzii, cel care pavează cu cele mai bune intenţii drumul spre iad a celor care-l urmează. Este prototipul pământean al demonului Satan care şi-a minţit îngerii din subordine, făcându-i să-l urmeze în străfundurile iadului. Politicianul mincinos va decădea în ultimă fază în profetul mincinos, care promite poporului un trai îmbelşugat, ştiind dintru început că nu îl va putea oferi niciodată. Cei care cred în el nu sunt credincioşi, ci doar... creduli. Să nu ne amăgim că astfel va scăpa cineva. Credulitatea ca şi prostia îşi are propriul său iad: deznădejdea. Politicienii, „oameni fără suflet” sunt profeţii mincinoşi ai zilelor noastre. Cine nu a gustat din acreala promisiunilor neîndeplinite?
Demonismul radical al „omului fără suflet”
Din perspectiva demonismului radical, „omul fără suflet” nu mai reprezintă o metaforă prin care este arătat omul rău, ci merge mult mai departe reducând omul a cărui esenţă este posedată brutal de demon, la funcţii vegetale, diavolul luând locul sufletului în raţiuni şi acte. Este ceea ce am amintit mai sus ca fiind hibridul sau corpul uman cu suflet demon. Acest tip relativ modern de posesiune îşi are debutul odată cu dezvoltarea ştiinţelor legate de psihic şi cu decăderea vieţii spirituale în rândul populaţiei Terrei.
Un corp hibrid are avantajele unei inteligenţe reci şi rele, capabilă uneori de a produce minuni (în funcţie de context, rezistenţa sau sensibilitatea trupului şi tipul de demoni care posedă), demonstrând o rezistenţă fizică şi psihică ieşită din comun, fapt care aduce admiraţia aproape instantanee a celor care ajung să-l cunoască.
Genul acesta de „oameni” produc uniuni sau familii şi procrează. Trupul progeniturilor lor este o etapă care ne familiarizează cu situaţia la care se va ajunge în final: un corp capabil să-l primească pe Antihrist sau „urâciunea pustiirii”, cum mai este numit. Un „om fără suflet” este o „urâciune a corpului pustiit”, Antihrist nefiind altcineva decât primul demon care reuşeşte să posede un trup fără suflet de om.
Iată cum, din punctul nostru de vedere, o expresie populară românească ascunde în sine explicaţii care duc la modul în care diavolul va putea la final de lume să primească corp uman, fără ca acesta să fie preluat în prealabil de la un om viu prin posesiune. Sigur, străină de acest aspect nu este însă problema clonării, despre care vom discuta cu altă ocazie.
Cuvânt cu puternică încărcătură magică, Aldabaram, este varianta arabă a lui Abracadabra care a pătruns în Europa, posibil prin Spania, începând cu secolul X. Desigur el este cunoscut de magia arabă cu mult înainte de contactul cu regiunile europene. În principiu putem pleca de la premisa că el este o traducere al lui Abracadabra . În talismane, la fel ca Abracadabra, Aldabaram este rescris sub forma unui triunghi aşezat cu vârful în jos, din care, de fiecare dată, ultima literă este ştearsă (fig.1). Uzanţa lui trimite la aspectul curativ dat de altfel de purtarea generală a talismanelor în care şi este utilizat. Pentru vindecarea unui bolnav magicianul proceda la rostirea cuvintelor unul sub altul, din cele nouă rânduri astfel formate (Cifra nouă având şi ea o puternică încărcătură curativă, în sensul că ea rupe, prin formă, vraja sau boala. El poate fi pus de asemenea şi în raport cu cetele îngereşti. Mai multe la Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor. Numere, litere şi figuri geometrice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.111-123), la urechea suferindului. Se rostea tare Aldabaram ca o invocare de putere, iar apoi, din ce în ce mai încet, fiecare rând, până se ajungea la litera (rândului nouă) “A”, iar de acolo, înapoi până la rândul prim respectându-se totodată şi tonalitatea (Gh. V. Brătea, Vrăjitoria de-a lungul timpului, Ed. Pollitică, Bucureşti 1985, p.199).
